Astăzi, vă propunem spre cunoaștere
legenda românească a bradului de CrăciunSe spune că ”demult, tare demult, când picioarele sfinte ale Domnului Iisus mai păşeau pe acest pămînt, s-a iscat din senin o furtună, cum nu se mai pomenise. Grindina era cât oul de porumbel, vântul smulgea pietrele din loc, iar cerul se întunecase ca la venirea nopţii, măcar că era miez de zi. Iisus Hristos şi Sfântul Petru tocmai se aflau atunci pe drum, la marginea unei păduri şi au cerut adăpost copacilor, care însă se ascundeau, care mai de care mai zgribuliţi şi mai înfricoşaţi.
Mândrii stejari şi fagi nu au vrut să-i primească la adăpostul lor, pentru că abia îşi puteau păzi frunzişul bogat de urgia cerurilor – unde să-i mai adăpostească şi pe cei doi călători? Merii şi perii au spus că trebuie să-şi apere fructele, sălciile şi plopii s-au făcut că nu-i bagă în seamă şi au tăcut. Dintre toţi, doar bradul s-a învoit să le ofere adăpost. El a spus: ”fructe mândre pe care să le apăr nu am, frunzişul meu e făcut din ace ascuţite care nu se tem de grindină, oamenii mă ocolesc şi mă socotesc nefolositor, dar dacă vreţi să-mi cinstiţi acoperămîntul cu prezenţa voastră, eu vă voi primi cum voi şti mai bine şi am să învelesc trupurile voastre cu ramurile mele des”.
Domnul Iisus şi Petru au fost păziţi cum nu se poate mai bine de bradul cel vrednic. Apoi, furtuna s-a oprit, iar soarele a răsărit din nou, mândru pe cer. Atunci, ieşind din adăpostul cetinei, Iisus cuvântă astfel către brad: ”dintre toţi copacii, tu, bradule, ai fost cel mai vrednic, iar eu, prin voia Tatălui Meu, te voi răsplăti. Fie ca de azi înainte, iarna, tu să nu-ţi mai lepezi frunzişul ca ceilalţi copaci, ci să-l păstrezi veşnic. Apoi, fie ca acele tale înţepătoare să capete o mireasmă care să-i bucure pe oameni, să le dea putere şi să le vindece bolile, astfel încât ei să te preţuiască cum se cuvine. Cât despre lipsa ta de rod, fie ca în miez de iarnă, când toate fructele pământului se vor fi terminat, oamenii să te împodobească şi să pună pe ramurile tale toate bunătăţile, iar atunci când se vor strânge în jurul tău, ei să se gândească la Mine, pentru că tu eşti copacul cel mai drag Mie”. Numai ce zise acestea şi Iisus dispăru, împreună cu Petre, într-o geană de lumină. A rămas în pădure, însă bradul cel falnic, cu darurile sale nemuritoare, precum şi această poveste murmurată de frunzişul copacilor, înfioraţi de minunea dumnezeiască”.
(…) După mulți ani, când Iisus luă înfățișare de om, născându-se din trupul Fecioarei Maria, împărații de la răsărit, care veniseră să aducă daruri copilului dumnezeiesc, voind să le împodobească și cu ramuri verzi, fiind iarnă, n-au găsit decât bradul, care își păstrase veșmântul verde. Ei aduseră atunci copilului Iisus un brăduleț verde, pe care au aninat darurile , aprinzând și lumânări în acesta.
De atunci ar fi și obiceiul pe care noi, românii, le-am luat de la alte popoare și care este plăcut copiilor, că vine Moș Ajun și le aduce bradul cu daruri de sfintele sărbători ale Crăciunului.
În fiecare an, în întreaga lume, milioane de arbori sunt tăiați pentru sărbătoarea Crăciunului. Bradul de Crăciun amintește de întâlnirea între solstițiul de iarnă și Saturnaliile romane. Acesta simboliza și atunci permanența vieții și speranța reîntoarcerii soarelui din lunga-i călătorie hibernală. Ca să atragă pe zei de partea lor, Asterix și tovarășii săi agățau în brad daruri, jucării pentru copii, dulciuri.
Tradiția becurilor care luminează bradul vine de la obiceiul ancenstral al arderii bradului care strălucea în nordul înghețat în cea mai lungă noapte a anului(25 decembrie) în nădejdea că lumina lui va aduce înapoi soarele.
Bibliografie:
”Legendele românilor”, editura Grai și suflet-cultura națională, București, 1994;
”Vine Moș Crăciun-colinde, legende, povești și recitări pentru Crăciun”, editura Ametist 92, București, 2003.
