“aici (Mănăstirea sf. Voievozi-nn) se formase şi o bibliotecă şi, sub îndrumarea egumenilor, îşi plămădeau ştiinţa de carte viitorii preoţi, dar şi copiştii (gramaticii) de texte religioase, ai cancelariilor domneşti, boiereşti sau episcopale, scriitorii de acte administrative, de documente pentru instanţele de judecată, pentru nevoile cadastrale, pentru vămi, pentru activităţile comerciale.. “

“…existenţa bibliotecii mănăstirii, desigur prima bibliotecă a acestei asezări care, conform unei catagrafii a zestrei mănăstirii, pe la 1854 avea 312 volume, 20 în româneşte, 65 în franţuzeşte, 9 în limba germană, 212 în limba greacă şi 6 în alte limbi, refacerile repetate, consolidările lăcaşului, pictarea şi repictarea zidurilor, munca datorată sfinţilor părinţi, toată această viaţă complexă, dinamică, pilduitoare le va fi modelat într-un fel sufletul celor din jur.”

“… trecuseră aproape trei decenii din secolul al XX-lea şi Slobozia încă nu avea o bibliotecă publică în adevaratul înteles al cuvântului. Dovada stă în răspunsul pe care Primăria l-a dat la o adresă în 21 martie 1929 a Prefecturii, prin care se solicita “un tablou cu bibliotecile populare şi cercurile culturale întreţinute de comună”.

În răspunsul Primăriei se preciza: “avem onoarea a va raporta că în această localitate nu există decât două biblioteci şcolare şi una populară înfiinţată şi întreţinută de comitetul şcolii (era vorba de Biblioteca de la şcoala de băieti n.n.). Comuna are prevazută în bugetul pe anul 1929 drept subvenţie pentru comitetul şcolar suma de lei – “(adică zero lei- n.n.). şi la o solicitare din aceeaşi perioadă, a Bibliotecii Universitare “Regele Ferdinand” din Cluj, care cerea o donaţie de cărţi şi reviste vechi româneşti, primăria răspundea: “Vă facem cunoscut că acest oraş nu dispune de asemenea cărţi, gazete etc. pentru a fi donate”. (La 13 aprilie 1885 a fost promulgată Legea depozitului legal, prin care fiecare tipografie era obligată să trimită gratuit câte 3 exemplare din fiecare tipăritură pentru cele 3 biblioteci de anvergură naţională: Biblioteca Academiei Române, bibliotecile centrale din Iaşi şi Bucureşti. La 19 martie 1904 apare o nouă lege a depozitului legal, îmbunătăţită, care extinde obligativitatea depunerii tuturor categoriilor de imprimate la cele patru mari biblioteci din ţară).

După demersuri care au durat aproape patru ani, în anul 1933 poate fi consemnată apariţia primei biblioteci publice din Slobozia. Aceasta avea 1750 de volume, “majoritatea legate”, donaţie din partea familiei Chiru- Constanţa şi Maior V. Chiru, originari probabil din Bucureşti.

Fondul de carte a fost preluat de administraţia locală printr-un act de donaţie întocmit în patru exemplare, legat la librăria şi tipografia “Cultura Poporului”, a lui Ştefan Vasilescu. Actul de donaţie, care va fi autentificat la Judecătoria mixtă Slobozia, la 20 octombrie 1935, când primar era Ioan Andreescu, prevedea: “Dăruim în deplină proprietate primăriei oraşului Slobozia, judeţul Ialomiţa o bibliotecă cu dulapul respectiv conţinând volumele arătate în inventarul anexat (…) cu 1750 de lucrări majoritatea legate”(…). “Donatorii, cerem ca biblioteca să fie numită “Fundaţia Constanţa şi Maior V. Chiru”, denumire care va fi pastrată pe toata durata existenţei ei, pentru realizarea scopului în care a fost dăruită şi anume: îndrumarea poporului spre cultură sănătoasă şi de folos şi lui şi patriei noastre”. Spre final, actul de donaţie menţionează: “cum în prezent, în comună funcţionează o secţiune a Ligei culturale, persoană juridică, biblioteca va fi predată şi administrată de această instituţiune sub supravegherea primăriei proprietară, pe toata durata existenţei acestei secţiuni în comună”.

Inventarul care insoţeşte actul de donaţie este întocmit cu foarte mare scrupulozitate şi împărţit în capitole care diferenţiază genurile publicaţiilor: 98 volume de poezie, 83 volume teatru românesc, 254 volume de proză, lucrări de cultură generală, traduceri din autori străini, colecţii de reviste, între care “Viaţa Românească’ şi ‘Convorbiri literare’, cărţi didactice şi militare, manuale şcolare. Conţinutul inventarului trădează un V. Chiru intelectual şi cititor rafinat. Postura aceasta pare a fi firească, întru-cât însusi colecţionarul-donator de carte era scriitor, printre cărţile donate aflându-se şi 33 de titluri avându-l ca autor (multe cu caracter militar, dar şi de cultură generală sau beletristică, unele de atitudine socială, probabil însa de un nivel minor).

Biblioteca îşi găsi locul în Căminul Cultural “Matei Basarab”, fiind considerată în documentele vremii că avea “o deosebita extindere, de la copilul de opt ani, care abia poate să-şi dezlege lecţia de citire la clasa a II-a, până la bătranul albit de ani, dar a cărui inimă sălta şi azi la cântecele ostăşeşti, baladele lui Alecsandri, Coşbuc etc”. Despre aceeaşi bibliotecă se spunea că desfăta nu numai mintea, ci şi ochiul, fiind aşezată “într-un dulap mare impunător prin sobrietatea culorii şi a formei, şi a cărţilor în mare majoritate legate sau cartonate’. Am redat toate aceste amănunte despre impresia pe care a produs-o apariţia acestei biblioteci tocmai pentru a sublinia faptul că înfiinţarea unei biblioteci adevărate în acei ani reprezenta un eveniment de excepţie. Trebuie precizat faptul că atunci cand au donat Sloboziei biblioteca lor, aducând-o de la Bucureşti, sotii Chiru nu erau străini de acest oras. Maiorul Chiru era probabil ofiţer activ la unitatea militară din localitate (printr-un document al Primăriei din 3 iunie 1927 el era numit membru într-o comisie ca “reprezentant al Garnizoanei Slobozia”), iar doamna Chiru avea în Slobozia o afacere. Ei locuiau aici, pe strada Matei Basarab, la nr. 128. Doamna Constanţa Chiru era proprietara “Institutului de arte grafice, librărie, editură, papetărie şi confecţiuni de carte”. Firma se numea “Lumina poporului” şi a fost autorizată de Primăria Sloboziei să fucţioneze încă de la 14 august 1926.

Există dovezi că biblioteca a intrat în circuitul cultural al oraşului, între altele, instituţia fiind întâlnită într-o enumerare din 1936 pe care Primăria o consemnează într-un raport despre instituţiile culturale existente şi active din oraş: Biblioteca “fundaţia Constanţa şi Vasile Chiru”, Căminul Cultural “Matei Basarab”, societatea sportivă “Olimpia”, societatea de vânatoare “Dropia”, Cinema “Iordănescu”.

Chiar după mai mulţi ani, în 1942, într-o anexă la Regulamentul de organizare şi funcţionare a Primăriei Slobozia (emisă la 2 iunie) se consemnează existenţa Căminului Cultural “Matei Basarab” care avea “o bibliotecă populară”.
Există date şi despre activitatea culturală din comunele “satelit” ale Sloboziei la începutul anilor ’30. Cele două comune raportează, la 30 septembrie 1933, Preturii plasii Slobozia: “…iar căminele culturale (în Bora n.n.) nu sunt în această comună. Biblioteci se raportează: 1-numita Bibliotecă populară “Vasile Alecsandri”, înfiinţată la 30 decembrie 1927. Are 570 de cărţi”; iar în raportul de la Slobozia Nouă se spune: “avem onoarea a vă raporta că în această comună nu se găseşte înfiinţat până în prezent Cămin Cultural şi nici Bibliotecă Populară”.

Realitatile din epoca diversifică însă unghiurile de abordare a problemei lecturii şi îndreptăţeşte concluzii care punctează în favoarea prezenţei semnificative a cărţii puse la îndemâna slobozenilor. O concluzie interesantă în legatură cu bibliotecile se desprinde din parcurgerea unor documente în 20 iunie 1936 – ‘situaţii statistice întocmite de Revizoratul şcolar al judeţului Ialomiţa şi înaintate Ministerului Educaţiei Naţionale privind starea şcolilor în Slobozia”.

…dar, din păcate, oferta bibliotecilor era modestă. La anul 1940, aceasta reiese dintr-o notă transmisă de primarul Sloboziei (Eliade Eremia) către Prefectura Judetului Ialomita. Astfel, la Gimnaziul mixt Sfântu Gheorghe erau 20 de volume “pentru lectura particulară a elevilor”, Şcoala mixtă nr. 2, a cărei bibliotecă era înfiinţată din anul 1937, avea doar 87 de cărţi şi era frecventată de 25-30 de elevi “participanţi ca cititori”.

Biblioteca Şcolii primare de băieţi fusese distrusă complet în timpul primului razboi mondial şi refăcută în anul 1919, prin donaţii şi cumpărări, astfel că, în anul 1940, ea dispunea de un fond mai generos de carte- 388 de volume, cu o medie de 200-220 cititori inregistraţi anual. În sfârsit, Şcoala primară de fete, a cărei bibliotecă se înfiinţase, de asemenea, imediat după razboi, dispunea de 216 cărţi “pentru eleve, corp didactic şi popor”, ultima menţiune sugerând şi caracterul acesteia de bibliotecă publică.

La 23 aprilie 1991, Biblioteca Judeţeană, care este în acelaşi timp şi Bibliotecă Orăşenească, se oferea cititorilor în cel mai bun spaţiu din Centrul Cultural “Ionel Perlea”.

Mai trebuie precizat faptul că, în anii ’80, a existat intenţia de a se construi în Slobozia un sediu special destinat bibliotecii, pentru care se şi comandase un proiect, care însă nu s-a mai materializat.

…în perioada grea a anilor 1940-1945, interesul autorităţilor locale din Slobozia pentru sprijinirea domeniului cultural nu s-a diminuat, în pofida atmosferei create de războiul aflat în plină desfăşurare.

…în detalierea cheltuielilor erau trecute şi sumele necesare procurării de cărţi pentru biblioteca proprie a Căminului Cultural şi pentru cele ale şcolilor, ba chiar şi pentru organizarea unor şezători la Cămin şi un premiu special pentru încurajarea datinilor.

…la 5 septembrie 1950, când Slobozia a devenit reşedinţă de raion, starea culturii era modestă. “Biblioteca avea 1123 de cărţi (însă doar 184 de cititori)”.
…la Bora erau inregistrate la bibliotecă un număr de 815 cărţi, iar la Slobozia Nouă 340 de volume. (am inclus aici Bora şi Slobozia Nouă, întrucât acestea deveniseră suburbii ale Sloboziei, pierzându-şi statutul de comune, printr-o decizie din anul 1948 a Comisiei interimare, ce se constituise la Pretura plasii cu scopul de a desfiinţa unele comune).

Rămânem la biblioteci pentru a consemna momentul apariţiei bibliotecii raionale (desigur, prin schimbarea denumirii celei oraşeneşti, finanţarea instituţiei fiind mulţi ani înainte în sarcina primăriei oraşului).

Producerea acestui fapt o desprindem dintr-un plan de muncă pe trimestrul al IV-lea al anului 1950, document întocmit de secţia culturală a Comitetului provizorie al Raionului Slobozia, în care se spune: “În acest trimestru se va înfiinţa biblioteca raională cu un dublu fond de cărţi şi care va avea o activitate exemplu pentru celelalte biblioteci”. Intr-adevăr, în documentele de după această dată va fi consacrată denumirea de “bibliotecă raională”, deşi ea îndeplinea rolul unei biblioteci oraşeneşti. Fondul de carte al acesteia va spori însă greu; după trei ani, de exemplu, numărul volumelor va creşte cu 6886 de unităţi, dar multe dintre ele erau un fel de maculatură fără valoare: însăilări politice, traduceri de autori sovietici mediocri, broşuri de propagandă. Timp de aproape 20 de ani, menţiunile despre această instituţie vor fi sporadice: pentru activitatea din anul 1960 va fi aspru criticată fiindcă “nu îndruma cele 14 biblioteci de casă şi cercurile de citit din oraş”, iar la sfârşitul anului 1964 se va produce înfiintarea unei Secţii speciale destinate copiilor. Biblioteca funcţiona în două camere dintr-un imobil al familiei Şerban (pe strada Matei Basarab, dincolo de mănăstire), mai avea un mic depozit, opt rafturi şi ajunsese, în anul 1972 (când, formal, devenise deja Bibliotecă Judeţeană) la doar circa 20000 volume. Abia în anul 1972 instituţia va începe să cunoască schimbări notabile.

În “Ghidul bibliotecilor din România” (colectiv de autori, Editura Encicliopedică Română, Bucuresti, 1970), la pag. 299, nr. crt. 951, este menţionată Biblioteca Orăşenească Slobozia, str. Matei Basarab, 210, cu următoarele date: “Bibliotecă publică. Înfiinţată în anul 1952. Fond enciclopedic: 23000 volume. Secţie de împrumut pentru adulţi şi copii”. Credem că datele din acest ghid nu trebuie luate ca atare, cel puţin în ceea ce priveşte numărul volumelor (care era exagerat de mare).

…probabil că biblioteca publică nu se mai afla în agrementul autorităţilor. În ianuarie 1952, Căminul Cultural “30 Decembrie”, care preluase atribuţiile şi ştampila Căminului Cultural “Matei Basarab” din incinta mănăstirii şi care îşi avea sediul în fostul cinematograf Iordănescu, unde va deveni Casa Raională de Cultură, preluase şi fondul de carte al bibliotecii oraşului.

Dar, fiindcă în acest sediu condiţiile de lucru erau dintre cele mai rele pentru bibliotecă, directorul de atunci al Căminului Cultural, profesorul Gh. Nedelcu, s-a adresat Sfatului popular al orasului cu un memorium care semnala faptul că, din cele 6000 de volume ale bibliotecii (nu 23000, câte consemnează Ghidul bibliotecilor de care am amintit mai sus!), mai mult de jumătate stau “pe jos şi sub tejghea”. Se solicitau rafturi, precum şi 6 mese şi scaune pentru sala de lectură. Rezoluţia primarului Ion Vasilescu pe acest memoriu era clară şi nu dădea speranţe: “răspundeţi prin adresă ca nu avem fonduri”. Aşa se face că directorul Gh. Nedelcu a primit la 17 ianuarie următorul răspuns: “Vă comunicăm că acest Sfat Popular nu vă poate da dulapuri pentru cărţi din mobilierul său deoarece nici el nu are suficiente.” Şi pentru că fusese prea îndrăzneaţă, conducerea Căminului Cultural a intrat în dizgraţia autorităţilor, fiindcă în sesiunea Sfatului Popular orăşenesc din 2 martie 1952, se hotăra “schimbarea elementelor duşmănoase din conducerea Căminului Cultural”.

…la 25 decembrie 1972, Biblioteca Orăşenească (formal, judeţeană) a fost mutată într-un nou sediu, pe strada Matei Basarab, aproximativ vizavi de actuala cladire a cinematografului “Ialomiţa”. Imobilul era cu etaj (aici fusese farmacia Cupali) şi în el se afla deja Secţia pentru copii a bibliotecii.

Deschidem în continuare o paranteză în timp pentru a urmări, pe scurt, traseul instituţiei. În prima parte a anului 1973, biblioteca a fost închisă şi întregul fond de carte (aproximativ 20000 volume la acea dată) a fost supus unor operaţiuni biblioteconomice de clasificare pe domenii de activitate, de cotare sistematic-alfabetică, de organizare a cataloagelor prin întocmirea fişelor, cărţile fiind şi ele supuse unui proces de echipare specifică. Noul sistem de organizare biblioteconomică a activităţii, între care şi schimbarea sistemului de împrumut către cititori, era o adaptare îmbunătăţită a practicii de la Biblioteca Municipală Bucureşti. Întregul sistem creat atunci la Slobozia, prin strădania bibliotecarelor Alexandrina Mihalache şi Cecilia Ionescu, era modern şi eficient, foarte puţin utilizat în ţară, dar generalizat ulterior, cu care se operează şi azi.

În luna august 1973, biblioteca a fost redeschisă. În luna mai 1977, Secţia împrumut adulţi a fost mutată la Casa de Cultură a Sindicatelor. (un important fond de carte a fost totuşi supus degradării şi retragerii din circuit prin depozitare la Căminul de bătrâni şi la Liceul de Construcţii).

În luna noiembrie 1985, Biblioteca Judeţeană, căreia i s-a alăturat şi Secţia pentru copii, îşi va găsi un spaţiu mai adecvat, timp de aproape şase ani, într-un edificiu din zona Calipso, care adăpostea şi Casa Pionierilor. La 23 aprilie 1991, Biblioteca Judeţeană, care este în acelaşi timp şi Bibliotecă Orăşenească, se oferea cititorilor în cel mai bun spaţiu din Centrul Cultural “Ionel Perlea”.

Din anul 1998 poartă numele scriitorului Ștefan Bănulescu.